CASA SUFLETULUI

Proiect curatorial: Lila Passima, Cosmin Manolache

Context și construcții. În lumea tradițională rînduiala locuirii punea în echilibru criteriul utilității și cel al prescripțiilor ce țin de protecția față de oricare tip de pericol. Punctul de plecare este un spațiu monocelular în care trebuie să încapă minimul necesar locuirii. Construcțiile (din lemn) adăposteau pentru a asigura continuitate: casele — familii, bisericile — comunități. Și unele, și celelalte aveau particularitatea de a putea fi mutate în situații extreme. Din faza de proiecție era luată în calcul și portabilitatea. De altfel, biserica chiar preia modelul simbolic al corabiei care prin ritualurile săvîrșite trebuie să-și poarte comunitatea cu bine pe lumea cealaltă. O mobilitate posibilă atît în lumea fizică, cît și în transgresarea lumilor. Arhitectura sacră se împlinește prin practicarea ritualului, respectarea canoanelor, afirmarea dogmelor.

În posibilitățile de imaginare ale lumii satului se poate găsi și modelul invers: ritualul poate genera un spațiu construit, care de asemenea are ca scop transgresarea lumilor. De data aceasta nu mai avem un principiu de organizare și administrare de tip instituțional. Sîntem pe teritoriul credințelor populare, un amestec de teologie și magie. Sistemul de reguli poate fi supus mult mai lesne modificărilor decît în cazul celui instituțional al bisericii. Principalele instrumente de actualizare sînt pietatea și milostenia credincioșilor. Acesta este cazul „căsuței de pomană” pe care l-am întîlnit la Bisoca, în nordul județului Buzău, în proximitatea unei vechi mănăstiri, Poiana Mărului.

INTRĂ ÎN EXPOZIȚIA VIRTUALĂ

Descriere. Rezumat, obiceiul „căsuței de pomană” este acesta: la un anumit interval de timp după înmormîntare, familia raposatului dă de pomană unei familii modeste o construcție din lemn care are toate datele unei locuiri-adăpost temporar, mobilat și dotat cu obiectele necesare supraviețuirii sau unei existențe modeste (pat, scaun, masă, găleată, veselă și tacîmuri; acestora li se mai pot adăuga diverse alte obiecte: icoană, sobă, aragaz, dulap, rafturi, cuier, calendar, tablouri etc.). Această formulă este justificată de modul în care țăranii din acea zonă (și nu numai al lor) concep lumea de dincolo. Potrivit acestei concepții, lumea cealaltă este o oglindire a lumii în care ne petrecem viața. Dincolo îți poți întîlni rudele, prietenii, vecinii. Prin urmare, o proiecție a satului real este o lume care face posibilă locuirea păstrînd toate caracteristicile lumii fizice. Însă pentru a deține acolo tot inventarul casnic necesar intervine ritualul „pomenii” de care familia răposatului trebuie să se îngrijească. Pomana, arhi-cunoscută și practicată în toate spațiile tradiționale românești asigură comunicarea între cele două lumi. În forma particulară întîlnită la Bisoca pomana depășește ordinul alimentar.

Se forțează astfel lărgirea posibilităților fiziologice și senzoriale ale corpului uman imaginat dincolo de moarte: dinspre interior (alimentar) spre exterior (locuire). Mai mult, dacă în cazul pomenii alimentare aceasta se consideră că ajunge la cel răposat prin consumul ei de către cel în viață (o singură dată în cazul alimentelor, de mai multe ori în cazul vaselor primite și refolosite), în cazul căsuței de pomană consumul este continuu: folosirea cvasi-permanentă a noului spațiu locuibil.

Publicații
Case-n casă, autori: Călin Torsan, Cosmin Manolache, Raluca Minoiu, Ruxandra Grigorescu, Mirela Florian, Lila Passima, București, Martor, 2015. I Afișul de expoziție, 2015.

Instalația Casa sufletului
căsuțele din lut făcute de copii la Atelierul de creativitate al MNȚR; scaunul handmade din lemn; pământul care rodește.